MĂLINI

Spitalul e foarte aproape. Am adus cu mine, lumânarea la care am cinat prima dată cu Ioana. Se oprise lumina în sat, Lucian era plecat cu treburi în țară și Ioana a venit la Mălini. Am mâncat barabule cu mujdei la lumina unei lumânări parfumate, din acelea care se folosesc de Crăciun. Poate că trebuia să las lumânarea acasă, nu știu. Intru în salon. Ioana e de nerecunoscut. Are capul bandajat, gura mare deschisă și fără dinți, limba umflată. Mă apropii de ea și îi șoptesc la ureche:
-Am venit. Sunt aici.
-Sșsșs, șuieră Ioana.
Nu poate vorbi. Îi curge sânge din gură. Lacrimile noastre se întâlnesc, se înoadă și pleacă împreună în căutarea îngerilor de pază.
-Sșsș, șuieră din nou Ioana.
Trupul Ioanei tremură și văd cum dă ochii peste cap. Scot repede lumânarea și o aprind. Aud strigăte în jurul meu, multe strigăte. Mâna dreaptă a Ioanei poposește pe părul meu, apoi îngerul ei de pază îi închide pleoapele. Ioana a plecat la strămoșii ei din veci. În locul fără de durere . Dincolo de albastru.
Ies pe coridor. Pașii mei sună asemeni cuvintelor de iubire. Merg înspre ieșire. Încet. Ca un bărbat care a lăsat pe vecie într-un pat de spital, tinerețea și dragostea sa.

Eduard Dorneanu
Din ,,Mălini''-volumul III